Arsa de vie de Suad

  De aproximativ un an am în biblioteca cartea lui Suad - " Arsa de vie ",  dar pana ieri tot am amânat citirea ei.
  Știam încă dinainte de a începe lectura ei ca este un roman cutremurător,  dar nu m-am așteptat sa fie mai mult decât copleșitor, de un dramatism greu de imaginat.

  Deși rândurile romanului sunt pline de tragic, practic îți dau lacrimile citind, am găsit forța necesară sa termin această carte.
  Pentru noi europenii este greu de imaginat că multe femei arabe, musulmane și nu numai sunt pedepsite îngrozitor în numele onoarei.
  Cicatricele le vor aminti o viata acelor femei drama suferita în trecut și mereu vor trai cu o teama imensa, teama de a nu fi descoperita de unde s-au ascuns și omorâte de familie în numele onoarei.
  Și ceea ce este și mai îngrozitor este ca acei criminali care desfigureaza astfel o femeie rămân nepedepsiți.

  Povestea lui Suad - o tânără de nouăsprezece ani, născută într-un mic sat pe teritoriul Iordaniei impresionează încă de la primele pagini, prin descrierea copilăriei sub teroarea unui tata care știa sa își impună voia doar prin bătaie, umilințe, legarea de un stâlp și închiderea în staul, etc și a unei mame care având deja patru fiice și un fiu, și-a sugruma următorii șapte copii la naștere fiindcă acestea erau fete.
De mică nu cunoaște decât sclavia muncii și a fricii, știind ca într-o lume dominata de bărbații ea nu este mai mult decât o sclava a tatălui.

" Eu sunt o fata și o fata trebuie sa meargă repede, cu capul plecat, privind în pământ. Privirea ei nu trebuie sa se ridice, nici sa rătăcească de-a dreapta sau de-a lungul drumului,  pentru ca dacă ochiul ei l-ar întâlni pe cel al unui bărbat, tot satul ar considera-o " sharmuta " ( tarfa )  "

Povestea lui Suad se complica atunci când este amăgita de un bărbat cu căsătoria și ea ii cedează.
Analfabeta, naiva, crescuta în ignoranța, rămâne însărcinată necăsătorita fiind, ceea ce reprezenta o adevărată dezonorare adusa familiei.

" Îmi mușc degetele, dar e prea târziu. N-am sa-l mai vad niciodată. Storurile casei roz sunt trase, a fugit cu masina ca un las. Nu pot cere ajutorul nimănui".

Pentru a spala păcatul rușinii, părinții îl pun pe cumnatul lui Suad sa o ucidă.
Atunci Suad era însărcinată în luna a șaptea, spala rufe și cumnatul ei o surprinde în poziția ghemuit, toarnă benzina deasupra ei și ii da foc.

" Încep sa alerg desculță prin grădină,  îmi dau pumni în cap, tip și îmi simt rochia care fâlfâie în spatele meu. Oare focul a cuprins și rochia? Simt miros de petrol și alerg, dar tivul rochiei ma împiedică să fac pași mari. Groza ma călăuzește - instinctiv - departe de curte ".

Suad va fugi spre salvare cuprinsa de flăcări și va reuși intr-un spital sa aducă pe lume un băiețel perfect sănătos.
După multe operații,  cu ajutor din partea unei organizații umanitare reușește sa își construiască o viata și chiar sa își găsească fericirea alături de un bărbat bun și sa aibă apoi doua fetițe cu acesta.

Peste ani se va reuni și cu fiul ei, dat atunci spre adopție altcuiva.
Dar ea va rămâne complet desfigurata, nevoita sa fie complet acoperita, fiindcă bratele, spatele, gatul și urechile ei erau pline de cicatrici, iar picioarele fuseseră folosite ca rezervor de piele.

Va rămâne cu frica focului zi de zi, fiind conștientă ca niciodată nu se va putea bucura de o zi la plaja din cauza desfigurarilor îngrozitoare ale trupului ei.

Zilnic se întreabă cum de avea acum un soț și trăia cu teama ca acesta sa nu o părăsească pentru alta femeie, o femeie care nu fusese arsa și la care putea privi cu drag și la lumina soarelui.
Ca o paranteza, exista femei care sunt la închisoare doar pentru a se pune la adăpost și nu a fi omorâte. Asta îmi amintește de romanul citit de curând " Mă numesc Salma".
Revenind la " Arsa de vie", prin aceasta carte Suad aduce un semnal de alarma asupra tuturor crimelor înfăptuite în numele onoarei, acele omoruri din care femeia dacă nu moare va purta asupra sa povara cicatricilor pana la moarte.

" Eu ma ascund și acum, nu-mi spun numele, nu-mi pot arata chipul. Nu pot decât sa vorbesc, este singura arma care îmi mai rămâne".