Kristin Lavransdatter de Sigrid UNDSET

În această ultimă parte a superbului roman, acțiunea se precipită într-un ritm alert.
După moartea soțului, Kristin se călugărește și moare de ciumă. 
Trebuie să menționez faptul că această ultimă parte este de fapt istoria destrămării căsniciei, a morții lui Erlend și a convertirii Kristinei, care devine călugăriță și astfel își găsește sub cupola mănăstirii pacea spiritualș și a sfârșitului ei în timpul ciumei din 1343.
Kristin a păcătuit, Kristin ispășește, Kristin cu ajutorul bisericii se mânuiește.
În această ultimă parte a cărții, eroina principală, lasă gândurile amare din trecut să vină la dânsa ca niște vechi cunoștințe. Le întâmpină cu alte gânduri noi.
Luptase și muncise zi de zi, de când pașise ca mireasă pragul casei lui Erlend Nikulausson.
Ceea ce o rodea erau toate rănile acelea mărunte pe care i le făcuse prin nepăsarea sa, lipsa de grijă, nerăbdarea de copil, firea năvalnică și necugetată.




Amintirea atâtor ani când, tânără și iubitoare, cu brațele împovărate de copii mici, fără apărare, simțise că sănătatea ei trupească și sufletească nu o vor putea ține dacă tatăl, stăpânul casei, nu va dovedi că are destulă putere și iubire ca s-o ocrotească pe ea și copii ei.
Atâta suferise simțindu-se slabă trupește, neștiutoare și lipsită de experiența vieții și să nu se poată încrede întrutotul în înțelepciunea și în puterea soțului ei.
Fusese atât de rănită inima ei pe vremea aceea, răni care nu se puteau închide. 


De câte ori el fusese la grea cumpănă, ea îl sprijinise din toate puterile și în ciuda mâniei rămase la fel de cuminte și de dreaptă când el o bătuse sau o înșelase.
Pana și dulcea bucurie de a-și lua pruncul în brațe, era întunecată de temeri și neliniști.
O carte emoționantă, despre dragoste, renunțare, mântuire și iertare.