Nu stiu sa existe vreo carte scrisa de Daphne Du Maurier care sa nu ma fi surpinsa intr-un mod cat se poate de placut." Casa de pe tarm " nu face nici ea exceptie.
Romanul surpinde inca de la primele pagini, este scris intr-un ritm foarte alert si simti cum ti-ai dori sa nu se mai termine sau macar deznodamantul sa fie unul mai fericit.
Dar nu, totul se incheie precum intr-un haos al timpului, iar tu poti pierde totul fiindca nu dispui de puterea de a renunta, atunci cand ai avut ocazia de a o face.
Imboldul lui Dick de a " vizita" trecutul este mult prea accentuat pentru a mai tine cont de urmari.
Vrea sa stie totul despre acei oameni care au trait acum sase sute de ani si nu poate renunta la acel drog care il facea sa paseasca in acel trecut indepartat.
Nici moartea bunului sau prieten cauzata de acel medicament nu il va trezi la realitate.
Curand va incepe sa mareasca doza, abandonandu-se total anului 1330 si ii va fi imposibil sa traiasca in prezent alaturi de sotie si cei doi fii vitregi.
Punctul culminant il va reprezenta atunci cand el va incerca sa isi sugrume sotia convins ca e un personaj malefic din trecut.
Asa cum era de altfel de asteptat el innebuneste si isi va sfarsi zilele la balamuc traind singur printre umbrele treprofunda
O carte extrem de profunda, cu multe implicari sentimentale, renuntari, vise, sperante, tragedii, intrigi si nu in ultimul rand cu vesnica intrebare " de ce ".
Renunti la tot, la o familie, o viata fericita si pentru ce?
Pentru a calatorii in trecut? Oare a meritat?
Categoric nu, dar personajul nostru deja nu mai este constient de prezent deoarece el traieste intt-o lume a lui proprie, o lume a trecutului, dar care il face fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu